Bănuiesc că nicăieri nu s-a abuzat mai mult ca la noi de două narcotice: speranța și resemnarea, alternate după împrejurări. Întâi ne străduim să fim optimiști, luând din realități numai partea convenabilă. Apoi, nevoiți să vedem și ceea ce n-am vrut să vedem înainte, ne plângem că ne-am grăbit.
Câte „probleme“ au rezultat de aici! În ajunul Crăciunului, Traian Băsescu a declarat pentru Associated Press că e hotărât să „termine“ cu „vechiul regim“. Și presupun că era sincer când a spus-o. Dar eu nu de sinceritățile d-lui Băsescu mă tem, ci de ceea ce urmează după ele. Iar în cazul de față, m-aș teme și de ceea ce a înțeles noul președinte prin „vechiul regim“. Am impresia că Traian Băsescu se gândește, când vorbește de „vechiul regim“, doar la PSD și la administrația pesedistă. Dacă impresia mea e corectă, am motive să consider ori prea superficială, ori prea lăudăroasă declarația sa. Eu, unul, nu cred că vom vedea „terminat“ prea curând „vechiul regim“. Și nu cred fiindcă eu includ în „vechiul regim“, pe lângă PSD, și UDMR și PUR. Mai mult: includ și unele zone și persoane din PNL și PD.
Dar includ și realități din afara partidelor. Cum ar fi, de exemplu, magistrații pe care-i suspectez că nu doresc, de fapt, o Justiție „independentă“ deoarece consideră mai rentabilă „dependența“. Sau cum ar fi polițiștii care, în loc să ne păzească pe noi de hoți, îi păzesc pe hoți de noi. Ce le-ar aduce acestor magistrați și polițiști înlăturarea corupției? Demnitatea profesională? Demnitatea profesională nu le asigură decât salariile, eventual mărite, pe când „puțină dependență“, de politicieni sau de persoane care dispun de argumente „foșnitoare“, le aduce diverse forme de „răsplată“, în bună tradiție autohtonă. Că doar nu din „demnitate profesională“ și-au ridicat vile, în anii din urmă, numeroși șefi din Poliție sau purtători de robă din instanțe cu nume sonore. Din „vechiul regim“ face parte și „stilul“ televiziunilor noastre de a schimba o obediență cu alta, în funcție de cine se află la putere. Crede Traian Băsescu, oare, că e lăudat din convingere de cei care-l înjurau ieri? S-au schimbat, vorba lui Arghezi, paturile. Curvele au rămas aceleași. Și să nu fi remarcat d-l Băsescu, de vreme ce cunoaște, cum zice, „sistemul din interior“, că banii sunt azi mai eficienți decât teroarea de pe timpuri? Ei bine, „vechiul regim“ dispune, cu siguranță, de mai mulți bani decât „noul regim“ care abia acum se apropie de locurile unde se pot încasa comisioane. Tot în favoarea „vechiului regim“ atârnă în balanță inerțiile și înclinațiile conservatoare ale țăranilor, de „europenizarea“ cărora nu se ocupă nimeni, pentru că partidele noastre n-au nici un chef să facă apostolat, sau spaimele pensionarilor, umiliți de o istorie pe care o fac și ei, prin voturile lor, fără să-și dea seama că tot ei o vor îndura. În fine, de partea „vechiului regim“ sunt și așteptările prea mari legate de „noul regim“. Grăbite să vadă o schimbare în bine foarte repede, ele riscă să se năruie, în câteva luni, în decepții și nemulțumiri.
Să lămuresc de ce includ UDMR și PUR în „vechiul regim“. Guvernul Năstase nu dispunea de o majoritate pesedistă în parlament. Și-a impus toate ordonanțele și toate interesele cu ajutorul dat, constant, de UDMR. De altfel, e un „secret al lui Polichinelle’’ că, pentru UDMR, „interesul național“ e un „interes etnic“. Și că UDMR se aliază fără prejudecăți de „regim“ celor de care se poate folosi pentru a-și atinge scopurile. Cât privește PUR, e de-a dreptul amuzant să-l auzi pe d-l Voiculescu invocând „interesul național“. Capul „umaniștilor“ ilustrează, poate, cel mai bine teoria mea despre „privatizarea“ interesului național. Încât a sări din „vechiul regim“ în „noul regim“, și invers, nu e nici o problemă pentru PUR. Iată de ce nu reușesc să iau în serios optimismul d-lui Băsescu. Mă tem că tot ce a stricat la noi comunismul, inclusiv în caractere, și tot ce au stricat cei care au „privatizat“ statul comunist „lucrează“ în favoarea „vechiului regim“. Bineînțeles, dacă voi fi obligat de realitate să recunosc că m-am înșelat, o voi face cu plăcere. Până atunci, încerc să nu mă droghez.
|